În contextul răspândirii tot mai acerbe a virusului Covid-19 pe teritoriul României, Președintele Klaus Iohannis a semnat în data de 16.03.2020 decretul privind decretarea stării de urgență pe întreg teritoriul României pentru o perioadă de 30 de zile. Pe durata stării de urgență este restrâns exercițiul anumitor drepturi, printre altele, dar este posibilă și implementarea unor măsuri preventive de securitate și sănătate.

Ca urmare a semnării Decretului, instituțiile și autoritățile publice centrale și locale, autoritățile administrative autonome, regiile autonome, societățile și companiile naționale și societățile la care statul ori o unitate administrativ-teritorială este acționar unic sau majoritar, societățile cu capital privat introduc, acolo unde este posibil, pe perioada stării de urgență, munca la domiciliu sau în regim de telemunca, prin act unilateral al angajatorului.

Legislația română, mai exact Codul Muncii prin art. 48, a prevăzut posibilitatea modificării temporare a locului muncii, fără consimțământul salariatului ca și măsură o de protecție. În acest caz, fiind vorba de o măsură temporară determinată de motive medicale, pentru protecția sănătății salariatului.

Așadar, angajatorul poate printr-o decizie unilaterală, să schimbe temporar locul muncii salariațiilor. Această măsură poate fi implementată atât în cadrul instituțiilor și autorităților publice, cât și în cadrul societăților cu capital privat, printr-o decizie a angajatorului, fără a fi necesar consințământul salariatului.

Decizia adoptată de către angajator trebuie să conțină, în mod obligatoriu, următoarele prevederi:
– faptul că salariatul lucrează de la domiciliu și perioada în care se aplică această măsură;
– programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze activitatea salariatului său și modalitatea concretă de realizare a controlului;
– obligația angajatorului de a asigura transportul la, și de la domiciliul salariatului, după caz, al materiilor prime și materialelor pe care le utilizează în activitate, precum şi al produselor finite pe care le realizează.

Munca la domiciliu este definită atât la nivel internațional, prin Convenția nr. 177/1996, dar și prin art. 108-110 din Codul Muncii. Acesta reprezintă, îndeplinirea atribuțiilor specifice unei funcții la domiciliul salariatului, adică, potrivit art. 87 din Codul civil, acolo unde acesta își are locuința principală.

Particularitățile muncii la domiciliu sunt următoarele:
– Salariatul își îndeplinește atribuțiile specifice funcției sale la domiciliul său;
– Salariatul stabilește singur programul de lucru;
– Angajatorul verifică activitatea salariatului în condițiile stabilite prin contractul de muncă în cadrul programului de lucru;
– Angajatorul asigură transportul la și de la domiciliul salariatului al materiilor prime, materialelor și produselor finite.

Telemunca, conform legislației în vigoare, este acea formă de organizare a muncii prin care salariatul, își îndeplinește atribuțiile specifice funcției, ocupației sau meseriei pe care o deține, în alt loc decât locul de muncă organizat de angajator. Cadrul legislativ al acestei forme de muncă este la nivelul Uniunii Europene- Acordul privind telemunca din 16 iulie 2012, dar și Legea nr. 81/2018 la nivel intern.

Particularitățile telemuncii sunt următoarele:
– Activitatea salariatului se desfășoară prin intermediul tehnologiilor informatice;
– Munca se desfășoară cu regularitate, în afara sediului angajatorului;
– Telesalariatul își stabilește singur programul zilnic de lucru, de comun acord cu angajatorul;
– Dacă telesalariatul lucrează la domiciliul său, angajatorul îl poate verifica după o notificare prealabilă și cu acordul telesalariatului;
– Angajatorul trebuie să pună la dispoziția salariatului instrumentele electronice de lucru;
– Angajatorul este obligat să ia măsurile care se impun pentru a asigura protecția datelor utilizate și lucrate de către telesalariat în scop profesional.

Ambele forme de desfășurare a muncii au elemente asemănătoare, reprezentând modalități alternative de îndeplinirea a sarcinilor de serviciu în alt loc decât cel prevăzut în contractul de muncă. O diferență majoră între cele două este dată de aspectul teritorialității și anume faptul că în cazul muncii la domiciliu, salariatul este ținut a-și desfășura activitatea numai la domiciliu său, pe când telesalariatul nu este ținut a-și îndeplini atribuțiile de serviciu într-un anumit loc.

Legislația în vigoare nu prevede însă posibilitatea modificării unilaterale a locului muncii de către salariat ca măsură de protecție. Apreciem că salariatul poate formula în acest sens o cerere angajatorului, însă modificarea clauzei contractuale poate avea loc numai cu acordul acestuia.
Rămâne așadar, posibilă negocierea în condiții normale și în temeiul libertății contractuale, ca munca să se desfășoare cu regularitate în afara locului organizat de angajator.

În cazul în care aveți nevoie de mai multe informații, ne puteți contacta la sediul cabinetului nostru de avocatură din Sibiu, str. Spartacus, nr. 13A, jud. Sibiu, prin telefon la numărul: 0720291919 sau prin e-mail la adresa: [email protected]

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*

Nartea - 2020