Malpraxisul este o greșeală, o neglijență profesională care ar fi putut să fie evitată și care a avut drept rezultat vătămarea sănătății, a integrității corporale sau chiar pierderea vieții pacientului.
În cazul în care este demonstrat existența unui caz de malpraxis medical, răspunderea personalului medical pentru daunele provocate pacienților poate fi: disciplinară, civilă (delictuală) și penală. Suplimentar, în sarcina acestuia poate fi angajată și răspunderea civilă contractuală față de spitalul/unitatea sanitară în care își desfășoară activitatea, precum și răspunderea bazată pe prevederile Codului Muncii, tot față de angajator.
În ceea ce privește răspunderea disciplinară, legislația în vigoare prevede obligația Colegiului Medicilor din România de a demara o acțiune disciplinară într-un termen de maxim 6 luni de la momentul în care pacientul ia la cunoștință probleme pe care i le-a provocat presupusul act medical defectuos, sesizând astfel Colegiul Medicilor sau de la data la care se cunosc toate elementele care au general situația delicată în care se află pacientul.
Dacă în urma cercetării disciplinare, medicul este sancționat de Colegiul Medicilor, acesta poate ataca decizia în instanță. Pentru asemenea cazuri în care personalul medical este sancționat, trebuie încheiată în fiecare an o asigurare de malpraxis, care poate acoperi eventualele daune produse pacienților.
De asemenea, culpa personalului medical în presupusul caz de malpraxis poate fi analizată și de Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, din cadrul Direcției de Sănătate Publică.
Comisia are competența de a stabili dacă este vorba despre un caz de malpraxis, pe baza unui raport de expertiză întocmit de către expertul/experții desemnați de Comisie în acest sens. Aceasta stabilește dacă există un caz de malpraxis, în termen de 3 luni de la sesizare. Decizia Comisiei poate fi atacată de orice persoană implicată (pacient, medic, asigurător) în termen de 15 zile de la comunicare, la Judecătoria în raza căreia a avut loc actul de malpraxis reclamat.
În cazul în care Comisia stabilește că a fost vorba despre un malpraxis, atunci personalul medical poate fi obligat la plata de despăgubiri doar de către instanța de judecată, dacă pacientul acționează în acest sens.
Important este faptul că cele două proceduri descrise anterior sunt facultative, pacientul este cel care are dreptul de a alege calea pe care vrea să o urmeze pentru a atrage răspunderea personalului medicalCa atare, persoana interesată (pacientul) poate sesiza direct instanța de judecată, unde va trebui să dovedească existența malpraxisului în cazul în care dorește să obțină tragerea personalului medical la răspundere civilă delictuală. În acest caz este necesară efectuarea unei expertize medico-legale, fiind aproape imposibil dovedirea unei asemenea fapte doar pe baza documentelor medicale.
Dovedirea cazului de malpraxis, fără a arăta și a demonstra un prejudiciu produs de personalul medical, nu este aptă să conducă la obligarea acestuia la plata de despăgubiri. Ca atare, persoana interesată (pacientul) trebuie să arate instanței că actul de malpraxis i-a cauzat un prejudiciu moral (dureri fizice, suferințe psihice, restrângerea posibilității victimei de a se bucura de viață) și/sau material (sumele de bani plătite pentru o intervenție chirurgicală care a eșuat), precum și să arate întinderea acestui prejudiciu.
Prejudiciul material poate fi ușor dovedit prin acte, însă prejudiciul moral este lăsat la latitudinea instanței, care are posibilitatea de a hotărî cuantumul despăgubirilor apte să constituie o satisfacție echitabilă și proporțională cu suferința pacientului, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei.
O altă formă a răspunderii care poate fi antrenată în sarcina personalului medical este răspunderea penală. În acest scop, organul de poliție poate fi sesizat printr-o plângere, iar dacă se va considera că sunt suficiente indicii referitoare la încălcarea atribuțiilor personalului medical, se va constitui un dosar penal având acest obiect.
Trebuie menționat faptul că până în acest moment legislația din România nu incriminează în mod distinct faptele de malpraxis, deci nu există o reglementare expresă a acestora, ci personalul medical poate fi cercetat și apoi judecat pentru următoarele infracțiuni prevăzute de Codul penal: omorul (art. 188 C.pen.), uciderea la cererea uciderea din culpă (art. 192 C.pen.), loviri sau alte violențe (art. 193 C.pen.), vătămarea corporală (art. 194 C.pen.), vătămarea corporală din culpă (art. 196 C.pen.).
Deosebirea cea mai importantă a infracțiunii de ucidere din culpă de infracțiunea de omor și a infracțiunii de vătămare corporală din culpă de infracțiunea de vătămare corporală o constituie forma de vinovăție.
La omor, fapta este săvârșită cu intenție directă, adică făptuitorul prevede și urmărește rezultatul faptei sale sau cu intenție indirectă, adică făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmărește, dar acceptă posibilitatea producerii lui.
La ucidere din culpă, fapta este săvârșită din culpă cu prevedere (ușurință), când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu urmărește producerea lui și crede, fără temei, că acest rezultat nu se produce, sau din culpă fără prevedere (culpă simplă sau greșeală), când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
A prevedea rezultatul înseamnă a avea reprezentarea acestuia, a-și da seama că rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită activitate (acțiune sau inacțiune). Prevederea este o anticipare a ceea ce se va întâmpla ulterior. Este o reprezentare dedusă din cunoașterea exactă și prealabilă a acțiunii sau inacțiunii ce se efectuează și a împrejurărilor în care are loc efectuarea. Făptuitorul realizează mintal această deducție pe baza datelor de experiență generală.
Ceea ce trebuie să prevadă făptuitorul este rezultatul faptei.
Prin rezultatul faptei se înțelege urmarea imediată, urmarea firească, adică modificarea produsă în lumea externă de acțiunea sau inacțiunea efectuată de către făptuitor.
Culpa simplă sau greșeala există atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși el trebuia și putea să-l prevadă. Neprevederea rezultatului apare ca o greșeală, ca o lipsă de prevedere nejustificată. Însă rezultatul era previzibil, orice om normal și atent ar fi trebuit să-l prevadă. Dacă făptuitorul ar fi lucrat cu atenția cuvenită, cu grija necesară, dacă ar fi făcut tot ce trebuia pentru a cunoaște exact urmările posibile ale faptei sale, în circumstanțele în care o efectua, atunci ar fi putut prevedea că acest rezultat se va produce. Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activității în cadrul căreia s-a săvârșit fapta și în raport cu persoana celui care a comis-o.
Dacă se constată că medicul a acționat cu diligență și conștiință maximă, a apelat la toate cunoștințele sale științifice, a făcut tot ce era posibil în condițiile respective pentru a pune cel mai exact diagnostic și a ales cea mai bună metodă de tratament în interesul bolnavului, orice medic ar fi acționat la fel, în aceleași condiții, înseamnă că suntem în prezența unei erori invincibile care înlătură vinovăția medicului în orice formă.
În funcție de circumstanțele concrete în care a fost săvârșită presupusa faptă pentru care s-a început urmărirea penală și s-a dispus trimiterea în judecată, instanța este cea care în final hotărăște dacă a avut loc o astfel de faptă (infracțiune) și dacă cel care se face vinovat este personalul medical.
Chiar dacă de data aceasta vorbim despre un proces penal, în cadrul acestuia este posibil ca persoana vătămată (pacientul) să se constituie parte civilă, adică să solicite ca personalul medical, în cazul în care va fi găsit vinovat, să fie obligat să îi plătească o sumă de bani (daune materiale și morale). Desigur că și de această dată daunele materiale și morale trebuie dovedite de cel care le solicită.
Cât despre răspunderea contractuală și cea întemeiată pe dispozițiile Codului Muncii, personalul medical răspunde față de unitatea sanitară în care este angajat sau în cadrul căreia activează cu un contract de colaborare, condițiile și limitele răspunderii fiind reglementate fie prin Contractul de colaborare fie prin documentele interne ale angajatorului, de exemplu ROI.
În cazul în care aveți nevoie de mai multe informații, ne puteți contacta la sediul cabinetului nostru de avocatură din Sibiu, str. Spartacus, nr. 13A, jud. Sibiu, prin telefon la numărul: 0720291919 sau prin e-mail la adresa: [email protected].